Să-mi ațintesc ochii spre cer nu îndrăznesc mereu
Când mă gândesc că din splendori Tu vezi păcatul meu...

Și-atunci, ca David, mă prostern cu fața la pământ,
Plângând cu-amar greșeala mea și mila Ta cerând.

Un pumn de tină sfărâmat este ființa mea
Cerând cu lacrimi să mă ierți în îndurarea Ta! ...

Nu pot de Tine să m-ascund, căci Tu ești Dumnezeu,
Vezi orice colț din Univers, cunoști și gândul meu!

Iar astăzi, să privesc spre cer din nou, nu îndrăznesc
Pentru că știu ce-am făptuit, știu că am fost firesc...

Nu am rodit din Duhul Tău, ci doar din firea mea,
Al meu păcat bine îl vezi, stă înaintea Ta! ...

Mă iartă iarăși, Tată sfânt, ce stai mai sus de nori! ... .
Primește-mă ca pe un fiu cândva risipitor! ...

Căci azi acasă mă întorc din drumul rătăcit,
Înfometat și ostenit, cu straiul zdrențuit...

Deșertăciune e să fiu străin de fața Ta...
Fără de Duhul Tău n-ar fi viață-n ființa mea!

Ci veșnic eu m-aș chinui în gheenă prăbușit,
Precum cei care L-au respins pe Fiul Tău iubit!

Însă acum, spre Tine strig: Tată, nu mă lăsa! ...
Mă spală-n sângele jertfit, albește haina mea!

Un pumn de tină sfărâmat Tu poți să-l rezidești,
Și-apoi să îl primești acas', în slăvile cerești!

Eu simt că Te vei îndura și mă vei ridica,
Și viață îmi vei dărui prin îndurarea Ta!

Iar eu voi spune tuturor celor din jurul meu
Cât de milos și minunat e Domnul Dumnezeu!